Pe zi ce trece tot mai mult de dincolo decat de aici.Alunec incet,incet...alunec spre abis.
Simt cum,treptat,ceva ma invaluie, cateodata e bucuria dar, cel mai des
e supararea.Simt cum zi de zi, clipa de clipa, in fiecare moment al
vietii mele o parte din mine moare, se pierde undeva in neant.Un eu al meu
ar vrea sa urle, sa topaie iar celalalt ar vrea sa se ingroape cat mai
adanc, sa se izoleze.Primul vrea sa traiasca, pe cand celalalt, vrea sa
moara, sa se piarda, adora singuratatea, iubeste nimicul si uraste
frumosul.A fost creat odata cu mine si va disparea odata cu mine, eu sunt
el si el e ... e...el.Pentru el singura cale de eliberare e moartea,
singura cale prin care poate fi el ,el fara mine.Ar face orice ca sa fie
liber, sa scape de inlantuirea ce-i subjuga mintea.
Simt cum incet, incet lumea mea se naruie, dispare.Tind sa cred ca nu
se mai poate face nimic, simt cum intunericul ma cuprinde, imi inabuse
orice speranta.Ma inec in idealuri, ma pierd in idei.Dorinta ma
cuprinde adeseori, insa ceva ma opreste, ceva ma impiedica sa traiesc, sa
traiesc asa cum mi-as dori.
Prostia oamenilor, adeseori tinzand spre absurd, ma supara, ma
enerveaza.Imi este greu sa vad cum totul in jurul meu se naruie, se
prabuseste in nimic doar pentru ca anumiti oameni nu sunt in stare sa
gandeasca.Ma ingrijoreaza faptul ca vidul din gandirea lor atrage spre sine pana
si dramul de speranta si entuziasm al celor ce-i inconjoara.Blestem si
acum zilele in care am avut ghinionul sa intalnesc astfel de oameni
si-mi doresc din tot sufletul sa nu-i fi intalnit vreodata.
Traiesc intr-o lume ce ma face sa-mi doresc moaretea .O lume urata
dominata de intuneric si durere.Ma doare capul, ma doare sufletul si
inima, ma doare gandul si ideea, ma doare tot, tot, tot...Totul a inceput
demult, in trecut.Trecutul m-a facut ceea ce sunt si numai el e vinovat
pentru ceea ce sunt.Eu sunt doar o marioneta a sortii pe care destinul
o manuieste spre necunoscut
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu