Adia briza...sentimentul ăla plăcut. Când te mângâie vântul. Îi simţi atingerea în fiecare fir de păr. Te linişteşte. Undeva se aude piţigăiatul unui pescăruş. Totuşi, unde sunt?
Sunt întins în pat, învăluit în aşternuturi albăstrii, inundat de lumina dimineţii. Deschid ochii şi silueta-i filiformă se conturează în imaginea difuză. Mă priveşte. O privesc. Stăm întinşi faţă în faţă, însă niciunul nu spune nimic. Lăsăm marea şi vântul să ne poarte gandurile. Cine mai are nevoie de vorbe? Pentru ce?
Sunt conşient că visez, însă vraja e prea dulce pentru a o rupe cu ceva atât de obişnuit precum realitatea. Nu vreau sa spulber magia cu viaţa. E prea bine, e linişte. Nici macar gandurile nu mi le aud. Doar marea, vantul şi buzele ei senzuale.
Restul e tăcere...
