De cate ori ma uit prin pozele postate pe
The Sartorialist ma apuca un dor nebun de Paris. Ok, stiu ca poate parea un moft, sau vreo fitza, dar chiar sunt sincer. Simt un gol in stomac, cam ca si cand ti-e dor de cineva drag. Parisul, in caz ca nu il iubesti de la prima vizita, cu siguranta il vei placea dupa a doua si il vei iubi dupa a treia. Dupa mai multe vizite iti va deveni asemeni unui drog si vei intra in sevraj ori de cate ori vei vedea o poza sau un film cu acele locuri. Nu stiu daca monumentele arhicunoscute creeaza aceasta dependenta, cel putin nu mie. Vorba aia, la pomul laudat nu te duci cu sacul. Parisul in sine, atmosfera, miserupismul specific francezilor, cafenelele, strazile pietruite, toate creeaza acea atmosfera pe care ti-o imaginezi impregnata in operele lui Brancusi, in hainele imbacsite si pline de pesimism ale lui Cioran sau in fumul gros ce erupe din pipa lui Eliade. In momentul in care ii cutreieri strazile ii simti trairea, e ca si cum toata istoria, toate povestile de amor, tot ce a avut magnific acest oras de-a lungul istoriei sale, traieste atunci, acolo, odata cu tine. E un sentiment destul de greu de povestit...
